Politicianul român, prea rudimentar pentru complexe


Cînd, în sfîrșit, după călătoria prin labirintul tridimensional din beton masiv, gigantesc, imaginat de un arhitect care n-a putut să se hotărască dacă să fie mai degrabă baroc decît enorm sovietizant sau invers, ajungi în biroul senatorului, te așteaptă ultima încercare spațio-temporală pre-interviu: parcurgerea distanței de la ușa biroului pînă la fotoliul pe care se află augustul politician, cît lungimea a patru mașini aliniate una în spatele celeilalte.

Îl vezi de la intrare, tolănit în ceva ce pare o canapea din piele mai mult lungă decît lată, cu brațe masive, dar moi, pe care un om normal ar putea sta așezat lejer, ca pe un scaun. Senatorul e într-un halou de fum aromat produs de o țigară de foi și citește absorbit dintr-un dosar. Sau doar mimează preocuparea și absența, are un lung exercițiu diplomatic ante- și post-’89, a fumat tot ce se putea în materie de relații interumane. Procedeul cel mai des întîlnit este să te învelească în multe foi, neapărat parfumate. Are grijă să nu-ți dea fumul în nas, totuși, ar fi nepoliticos și te-ar putea enerva, poate chiar irita. Dar politica nu funcționează așa, o știe de cîteva decenii: pînă la urmă, să fii diplomat român al statului comunist al lui Ceaușescu la Geneva în anii ’70, apoi ministru de Externe al proaspetei democrații iliesciene în anii’90, jucător politic în tot acest timp și din nou ministru (în mai multe rînduri, și în primul deceniu al noului mileniu, al treilea, dar și în al doilea), ei bine, toate astea presupun o infinită capacitate de a evita conflictul direct și un fantastic talent de a țese fire laterale ca un păianjen tot timpul atent la context.

Practic, omul (doar cel politic?) pare să nu aibă nici un complex în a funcționa ireproșabil pînă la terminarea combustibilului (de fapt, chiar în momentul în care citiți acest text, e la post, arde kerosen de MiG ca să reprezinte diplomatic patria; și-l știu bine și esticii, și vesticii, și transatlanticii încă de cînd Cortina de Fier exista și el era de partea în care răsărea soarele). Poate ceasurile scumpe din declarația de avere, nici unul rusesc, să-l dea de gol. Și, firește, nelipsita țigară de foi, pe care o pufăie cu lejeritatea unuia care a căpătat particula nobiliară de „sir“ prin complicate jocuri politice, nu din cele despre care ai vorbi la vreo reuniune publică despre valori morale. Dar are, totuși, atîta rezon încît să nu-și inventeze și un blazon.

Nu a fost și cazul altui ministru de Externe. Unul cu ambiții mult mai mari, care l-au ținut patru ani la Palatul Victoria, dar nu i-au folosit să se poată instala și la Cotroceni. Născut într-o Românie sovietizată și educat în ceaușismul „luminat“ al anilor ’60-’70, consolidat profesional și personal (prin două mariaje cu fete de lideri de partid) în deceniul al optulea, cel mai dur al ceaușismului paranoic, politicianul a uzat de mandatul de premier al României inclusiv ca să-și ridice un muzeu al propriului blazon. Oficial, muzeul adăpostește doar cărți și hărți rare, donate tot de către fostul premier. În basorelief, însă, la intrarea în instituția de stat (înființată prin hotărîre de guvern inițiată și semnată de către același ex-prim-ministru) se află, vizibil, blazonul creat special de către un artist pentru politician. Iar la parter, în principala sală a muzeului, ferestrele vitrate conțin din nou, viu colorat, blazonul.

Pe lîngă însemnul heraldic, blocul de pe străduța centrală care poartă numele altui muzeu, domeniul dintr-o comună prahoveană și poveștile despre genți burdușite cu bani sînt doar banalități care însoțesc funcția de politician român de oricînd. Delirul însemnelor nobiliare, însă, asumat și ștanțat pe clădirea unei instituții publice înființate special pentru acest scop, indică o suferință adîncă pe care bietul actual fost condamnat penal o simțea adînc în vintre. Și mai arată o nevoie de recunoaștere exterioară pe care decenii de demnități publice la vîrful statului nu o satisfăcuseră.

Dar puțini alți politicieni români de după ’89 se apropie de nivelul intelectual al complexelor celor doi și, în același timp, și mai puțini suferă de complexul superiorității. Dimpotrivă, le poți citi în ochi, în gesturi, în discurs și în acțiuni certitudinea că au o imagine atît de proastă despre ei înșiși încît avansarea în partid și în funcții de stat e șansa lor supremă de a scăpa de scabia inferiorității. În general, efectul bolii din sîngele lor este o arghirofilie aflată în diferite staze și chiar metastaze, care i-a marcat mai pe toți.

Continuarea, aici.

Valeriu Zgonea a dispărut, urmează Liviu Dragnea

2 comments on “Politicianul român, prea rudimentar pentru complexe
  1. mda, grozav articolul!
    nici nu era nevoie să nominalizezi personagiile
    descrierile au fost suficiente, îți apar clar în fața ochilor și fără să vrei să-i vezi
    felicitări!

  2. Catalin-IERI,seara am aflat un lucru imbucurator,sunteti propietarii unei francize din presa americana.
    Va doresc succes,un debut bun si un drum cit mai lung posibil alaturi de oamenii cinstiti din tara aceasta.
    Bafta,si evident si cistiguri pe masura efortului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>